Bloggroll

Pages

26 March 2013

cronica unei morţi anunţate: Hala Matache

Cine-i şeful haitei?

La 22:12, luni noaptea, văd pe Facebook un status de la Casa Jurnalistului: se demolează Hala Matache. Ceea ce părea iniţial un zvon s-a transformat în fotografii şi status-uri care anunţau ceva ce părea desprins din absurd: în ceas de noapte, fără anunţuri, în prag de cod portocaliu de ninsori şi viscol, la doi paşi de guvern, după ce dimineaţă avuse loc un simulacru de dezbatere publică, macaralele adunau tacticos bucăţi din Hala Matache.

M-am îmbrăcat în grabă, am mai anunţat vreo doi prieteni şi am plecat într-acolo. Restul e frustrare. Pe un frig năprasnic, în jur de 20 de oameni zbribuliţi se uitau neputincioşi la ceva ireal. Dincolo de consternare în faţa faptului că macaralele din online deveniseră reale şi că nimic nu putea fi făcut, ora aceea mie mi-a dat următoarele lecţii amare:

1. Despre oameni
La 11 noaptea, luni, în faţa acelui loc erau (aproape) numai feţe cunoscute. Nu sunt neapărat o obişnuită a protestelor, însă din cei vreo 20 de oameni, am recunoscut aceleaşi personaje: de la protestatarul de profesia la ONG-iştii care se bat de mult cu morile de vânt ale unui urban ieşit de mult din logica unei politici de dezvoltare aşezate şi deschise către comunitate.

Mereu ne plângem că nu ies suficient de mulţi oameni în stradă să protesteze atunci când ceva îi doare. Mereu ne certăm cu un zeu invizibil din online: de ce dă lumea doar like-uri şi share-uri şi nu iese în offline? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca noi să li se pară firesc să iasă din casă pe un ger năpraznic în miez de noapte? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca oamenii să stea în case, baruri, cafenele, pe internet la acea oră. Normalitatea este să nu fie nevoie de asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la gesturi urbane făcute la lumină, la spaţii de dezbatere în care dialogul să fie real şi raţional şi la o comunitate unită nu doar în situaţii extreme, când ne aflăm în faţa inevitabilului, ci şi în restul timpului, când avem timp să construim împreună.

2. Despre despre proces
Dl. Oprescu este decis să ajungă printre marii primari ai Capitalei, alături de C. A. Rosetti şi Pache Protopopescu. Dl. Oprescu stă confortabil pe procentul cu care au fost aleşi atât el, cât şi guvernul care îi poate furniza fonduri consistente. Dl. Oprescu îşi permite să ignore acea mână de ONG-işti văzuţi ca retrograzi (Da’ ce, ei nu văd ce mizerie e la Hala Matache? Nu vor şi ei un oraş curat, cu bulevarde largi?).

Mereu ne plângem că nu sunt suficiente dezbateri publice pe deciziile majore privind Bucureştiul. Mereu ne certăm cu un zeu vizibil din offline: de ce nu se uită la câtă lume semnează petiţii pentru a intra în sala de Consiliu şi câte bloguri sunt pline de argumente contra proiectelor lui? Dar, serios acum, de ce am vrea una ca asta? Putem cere altora ca el să li se pară firesc să dea click pe argumentele noastre? De ce ar fi asta normalitatea?

Normalitatea este ca deciziile de politică publică să fie supuse dezbaterii publice. Normalitatea este să nu fie nevoie de petiţii pentru asta. Pentru că normalitatea îndeamnă la un proces decizional transparent, la politici publice bazate pe date reale, precum şi la o reprezentare echilibrată a intereselor legitime ale diferitelor grupuri care formează un spaţiu urban. După cum normalitatea înseamnă şi ca primarii să fie responsabili pentru deciziile lor zilnic, şi nu o dată la patru ani.

3. Despre situaţia de fapt
Sursa: Miliţia Spirituală
Luni, cu câteva ore înainte de mutarea Halei Matache, Primăria Municipiului Bucureşti a organizat o dezbatere publică (şi) pe această temă. Câţiva ONG-işti (cam aceiaşi) au fost acolo. Din nou, şi-au expus opiniile privind acest proiect. Câteva ore mai târziu, deşi Planul Urbanistic Zonal care viza şi mutarea Halei nu fusese încă aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, această operaţiune începea, odată cu lăsarea întunericului.

În faţa inevitabilului, cei câţiva prezenţi în noaptea rece şuşoteau indignaţi şi aproape înmărmuriţi: ce e de făcut? pe cine sunăm când autorităţile statului nu respectă legea? cine îi poate opri? Întrebări rămase fără răspuns. Cuminţi, stând pe trotuar sau traversând pe trecerea de pietoni, cei câţiva cetăţeni îngheţaţi respectau legea. Cu telefoanele şi aplicaţiile de Facebook deschise, ca ultimă armă în faţa deznădejdii. Măcar să mai ştie şi alţii.

Dar dacă după 11 noaptea, luni, peste 500 de oameni urmăresc un streaming live de la Hala Matache sau peste 500 dau un share la fotografia care atestă că se întâmplă ceva, e mare lucru. Nu ştiu dacă tuturor acestor oameni le păsa înainte de la Hala Matache. Nu ştiu dacă toţi erau împotriva mutării ei. Dar faptul că s-a întâmplat în miez de noapte, cu siguranţă a stârnit şi va stârni suspiciuni.

***
Nu sunt neapărat interesată de Hala Matache. Pentru că nu sunt nici o specialistă în domeniu şi nici nu am purtat toate luptele pe care alţi colegi de prin societatea civilă le-au purtat pe subiectul acesta. Nu sunt convinsă de argumentele niciuneia dintre cele două tabere şi, deci, nu am încă o opinie de cetăţean bucureştean pe această temă. Dar sunt convinsă că ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 25 martie la Hala Matache arată înfricoşător: ca în coşmarurile în care vrei să strigi şi nu reuşeşti să scoţi niciun zgomot.

Cu siguranţă nu aşa arată legalitatea, cu siguranţă nu aşa arată responsabilitatea. Iar dincolo de legalitatea cel puţin îndoielnică a acţiunii de la Hala Matache, ceea ce rămâne este dispreţul cu care o instituţie publică a dat dovada supremă că nu îi pasă de cei care îi finanţează însăşi existenţa. A face dezbatere publică şi a te apuca să faci tot ca tine la doar câteva ore distanţă mie îmi sună aşa: 
Dragă cetăţene, te consult doar pentru că trebuie să bifez o cerinţă legală. Dragă cetăţene, ştiu cum să nu îţi mai las nicio cale de contestare. Dragă cetăţene, nu ai nicio şansă să schimbi ceva. Dragă cetăţene, poţi să stai cuminte să te uiţi, eu nici măcar nu mă mai obosesc să mă prefac că te bag în seamă.
M-am întors acasă după vreo oră. Aveam maşina plină de oameni pe care îi lăsam pe la casele lor. În Bucureşti începuse să ningă. La fel de absurd de târziu ca şi ora la care PMB a decis că poate să ignore rostul natural al lucrurilor. Şi la fel de inevitabil.

0 comments :